Tag Archive for 'Sfânta Împărtășanie'

Acasă?

Taina Sfintei Împărtășanii

Taina Sfintei Împărtășanii

I. Înălțarea Sfintei Cruci, Mânăstirea X., București. Cu copilul în brațe, la rând, la împărtășit. Liturghie frumoasă, strană nelălăită. Înaintea mea, un singur monah, destul de în vârstă și care se va dovedi a nu fi de-al casei, aștepta să se împărtășească.
Într-un sfârșit, chemarea “Cu frică de Dumnezeu, etc.”. În pragul ușilor împărătești, cu potirul în mână, însuși starețul.

Monahul cel bătrân a rezistat destul de bine, fără să-i sară țandăra, întrebărilor inchizitoriale de genul “V-ați spovedit ?”, “Aveți duhovnic ?”, “Pe cine ?”, “De unde sunteți?”, adăugându-i starețului că este monah de atâția cutare ani. În momentul în care i s-a pus, însă, în vedere, că e ultima oară când se întâmplă așa ceva și că, altădată, “să vă împărtășiți acolo unde v-ați spovedit!”, bătrânul s-a revoltat, zicându-i că o să facă reclamație la Patriarhie. Răspunsul starețului, implacabil, a fost că “aceasta este dispoziția de la Patriarh”.

În momentul respectiv am avut un fel de eliberare mentală de toate raționamentele și gândurile parazite, cu excepția unuia singur, o întârziată revelație a evidenței: “Cât de fraier a putut să fie Țuțea când l-a considerat pe Caragiale străin de ființa poporului român”. În plus, multă, multă bucurie: copilul e încă mic și nu pricepe tot ce se vorbește în jurul lui.

II. Cu același copil în brațe, la Schitul de maici Y. Trecut de 11 jumate, duminică, strană lălăită, mulți turiști. Înaintea mea, la împărtășit, nici o monahie, nici măcar una venetică.

“Pss, pss ! A mâncat copilul?” aud de la o maică din strană. Realizez ethosul, îmi zic “Auăleu, unde-am nimeriiit” și-i răspund “Bineînțeles”, continuând să aștept. Hop, mai întâi predica: la intervale aproape regulate, sintagmele “ortodocși de 2000 de ani” și, ironic, “dreaptă socoteală”, par să-i deturneze tema inițială. Într-un sfârșit, chemarea “Cu frică de Dumnezeu, etc.”.

Din strană, miliția euharistică anunță peste umărul meu: “Părinte, copilul a mâncat!”. Confirm și sunt refuzat politicos, insist spunând că are 2 ani ‘jumate. Nici o șansă; copilul scâncește “Vleau să mă împăltăsesc!”. Mi se rupe inima și îl amăgesc cu anafură: “Uite, pâinică!”. Îndepărtându-mă, oroarea ororilor, aud preotul anunțând înapoia mea că, “pentru cei care nu se împărtășesc, anafura ține loc de Împărtășanie”. Văd roșu înaintea ochilor, îmi aduc aminte că în predică a încercat să explice etimologic cuvântul parabolă apeland la originalul zis “bizantin” παραβολή și că-mi țiuiseră urechile, așa că nu am vreo speranță să priceapă analogia δώρο – αντίδωρο, Χριστός – αντίχριστος, și realizez că singurul lucru bun care poate fi săvârșit în această conjunctură este acela de a-mi scutura praful de pe sandale.

_____________

Acestea fiind zise, mă declar solidar întru oripilare cu mitropolitul (grec, btw) care, ajungând prin secolul al XVIII-lea în Țara Românească, constata că, “de Paști, poporul nu se împărtășește, ci mănâncă niște pâine și vin cărora le zice paști”, sunt lipsit de vreun sentiment de mirare și am tendința stockholmiană de-a înțelege motivația unor confrați fanarioți întru credință de a ne trata ca pe niște untermenschen, iar rezultatele muncii ucenicilor Sfinților Chiril și Metodiu îmi par să fi fost la fel de vane precum cele ale televiziunii Trinitas.

Întrebări: Dacă suntem “creștini de 2000 de ani” de ce nu avem nici clin, nici în mânecă cu Pentarhia, cu excepția titlului pompos și superfluu de “locțiitor al tronului Cezareei Capadociei”, aflat de peste 1000 de ani sub turci? Dacă am fost cei mai mari donatori aghioriți, de ce n-avem mânăstire în Sfântul Munte?

Răspuns corect din o mie de variante greșite: Pentru că așa este firesc, la fel de firesc ca Steaua domnului Becali să nu fie în Liga Campionilor și ca 60% dintre absolvenții de liceu să nu ia bacalaureatul. Aceasta este liga pe care o vrem și pe care ne-am construit-o, ăsta este nivelul nostru autoimpus: de provincie, de metoc și de ce nu, de mitocani care cer ca educația (în cazul nostru, creștinească) să le fie recunoscută în funcție de cota donațiilor bunicilor și străbunicilor. Ori, nu, educația și simțul cel bun nu sunt direct proporționale nici cu dimensiunea contului bancar, nici cu valoarea acatistului (ce bine că a existat văduva care a aruncat cei 2 bănuți!). În loc să dea tot ceea ce are pentru a dobândi țarina unde e ascunsă piatra de mare preț, poporul român se prezintă precum în bancul deocheat care se încheie cu “și cu banii luați”. Qui bono? Catedrala Mântuirii neamului, prin ce?

_____________

Îmi veți zice că acestea sunt excepții de la regulă și că realitatea este alta, că lucrurile merg spre bine, că în România există preoți, parohii, monahi și mânăstiri de calitate etc. Vă voi dovedi că greșiți: în acest moment citiți un blog-nișă, cu un public-țintă extrem de redus. Sunteți atât de puțini încât nu contați pentru mai-nimeni. Firescul a devenit un lucrur rar, iar dacă viața voastră creștinească se desfășoară într-un cadru pozitiv, dați slavă lui Dumnezeu: trăiți într-un bubble, trăiți excepția; Dumnezeu vă păzește și v-a închinoviat într-o normalitate eclesială pe care o percepeți universală, dar care, de fapt, nu depășește spațiul vostru personal. Iar în afara acestei libertăți strict personale, doar angoasa și mirosul greu de instituție a statului.

Sursa: http://presaortodoxa.wordpress.com