Nuca papagalilor

(o fabulă de Vasile Militaru)

Vasile Militaru

Vasile Militaru

Doi papagali, Ca vârstă și ca-nțelepciune, egali,
Mergând cândva printr-un deșert în care omu-i o minune
Găsiră, norocoși, o nucă de Cocos, dintre cele bune…
Cum papagalii, pentru hrană, din câte dă pământu-anume
Socot că nucile de Cocos sunt tot ce e mai bun pe lume,
Firește, s-au luat la ceartă, căci unul dintre ei, nebunul!
Din patru sferturi ale nucii, el, ca mai mare,
Cerea trei, iar celălalt să ia doar unul!

Tovarășu-i, de fericire, cu mintea tot așa de bleagă,
Țipa, că el văzuse nuca și deci i se cuvine-ntreagă!
Și, după ce, până la sânge i-a-mpins păcatul să se bată,
Desigur, amândoi voinicii s-au dus, târâși, la judecată,
Ducând și nuca blestemată…

Judecător era pe vremuri — se zice — un urangutan…
Acesta, sigilează nuca și pune termen, peste-un an!
(Mă rog, erau procese multe, pe cât socot, la-nalta Curte
Și nu putea Judecătorul să pună termene mai scurte!)

Dar anul trece ca o clipă și-mpricinații fără minte,
Ce nu știau să glăsuiască mai mult de două-trei cuvinte,
S-au dus, nătângii, fiecare, la câte-un corb — bag seama, frați,
Că-n vremuri, pentru orătănii, erau doar corbii avocați —
Și s-au tocmit să le plătească, la corbii cu priviri viclene,
De fiecare-nfățișare, cam șaptezeci și cinci de pene
Din straiele ce-aveau pe dânșii, ca florile de prin poiene!…

Și-au început apoi să curgă la termene de-nfățișare,
Nespus de lungi, nespus de rare,
Din cele care păn’te judeci, iți trebui șapte vieți amare,
Iar bieții papagali, întruna plătind la corbi, ca niște orbi,
Își smulseră bietele pene, plângând cu lacrimi tot mai grele,
Până-au rămas numai în piele!…

Cam după zece ani, procesul s-a terminat și, se-nțelege,
Judecătorul, după lege,
A poruncit ca nuca dulce să fie-ntr-o clipită spartă,
Vrând, conținutul să-l împartă
Nerozilor, ce pentru nucă, erau de zece ani în ceartă.

Dar, vai, ruga-mă-voi să credeți, asemenea cum și eu crez,
Că-n zece ani secase nuca, nu mai avea nici pic de miez,
Și-atunci judecătorul, iarăși — cum cere sfânta lui dreptate —
Din coaja nucii, fiecărui întinse căte-o jumătate!
Plecând acasă papagalii, prieteni iar, cic-ar fi zis,
Cu ochii-nchiși pe jumătate, ca retrăind un dulce vis:

- De ce nu mai găsim o nucă, prietene-n acest deșert?…
O, de-am găsi și dacă nuca ar fi să fie chiar de miere,
M-aș mulțumi numai c-un sfert!
Iar celălalt răspunse, fiert:
- Ti-aș da trei sferturi, de mi-ai cere!…

Așa că papagalii-aceia — povestea dacă nu ne minte —
În zece ani de judecată, s-au învătat, sărmanii, minte,
Dar ce folos, că-n tribunale, cu magistrati și cu aprozi,
Și azi sunt “papagali” nerozi,
Ce penele își smulg întruna, să capete-a dreptății trâmbă,
Și numai când rămân cu pielea suspină vorba cea-nțeleaptă

“Mai bine o-împărțeală strămbă,
Decăt o judecată dreaptă!”

0 Responses to “Nuca papagalilor”


  • No Comments

Leave a Reply